Tot din mailuri...

Drumurile si iubirea

Julius Constantinescu

Luni dimineata, imi gasesc masina lovita in parcare (pentru cititorii nostri din strainatate: nu, nu aveam nici un numar de telefon pe parbriz). Injur ca ultimul chirurg si, in loc sa ma duc in treaba mea, ma duc la biroul de accidente usoare, de unde nu-mi fac iluzii c-o sa scap pina dupa-amiaza.

Cu toate ca la biroul de accidente usoare sint doar doi politisti la citeva zeci de oameni, exista si o veste buna: cei care si-au gasit masina busita in parcare intra separat. Prin urmare, in fata usii sint doua cozi: in stinga, o coada imensa, de tip “s-a bagat cascaval”, formata din perechi tamponat-tamponator, iar in dreapta o coada mai firava, la care stateau doar conducatorii auto fara nici o emotie pentru carnet.

Ma asez la rind si ma integrez rapid in comunitatea soferilor care si-au gasit masina lovita in parcare. Ma imprietenesc cu un domn mustacios, lovit si el de ghinion tot luni dimineata. Deplingem amindoi soarta nefericita a conducatorilor auto civilizati, nevoiti sa traiasca intr-o lume mizerabila, in care Codul Rutier nu mai inseamna nimic.
Condamnam la unison mitocania in trafic, in general, si pe cea din parcari, in particular, si militam pentru o legislatie severa, singura in masura sa stirpeasca din temelie contraventiile rutiere (consimtim chiar ca, daca lovesti masina cuiva in parcare, ar trebui sa fii azvirlit fara intirziere in inchisoare).
In fine, imi vine rindul sa intru. Cind ies, ne stringem miinile, ne uram bafta si ne despartim prieteni.

Merg pe cheiul Dimbovitei si ies in Calea Vacaresti. E un trafic infernal si, evident, nimeresc pe banda pe care se merge cel mai incet.
Din spatele meu, tisneste un idiot, care se muta pe banda din dreapta. Ia un avans de citeva masini in fata mea, dupa care banda din dreapta se intepeneste brusc si isi da drumul cea pe care sint eu.
Tipul realizeaza ca facuse o prostie si vrea sa se bage inapoi pe banda mea, incercind sa-mi ia fata. Sint, insa, calit in luptele cu taximetristii; claxonez, dau din faruri si o calc hotarit: “Hai, prietene, baga-te, ca io oricum merg la service”.
In ultimul moment, tipul trage de volan si se intoarce, invins, pe banda lui. Ajung in dreptul lui, cobor geamul si ma pregatesc sa-i arat citeva gesturi soferesti.

Tipul se uita la mine si in momentul ala il recunosc: e prietenul meu mustacios de la biroul de accidente usoare, luptatorul impotriva mitocaniei in trafic, aparatorul Codului Rutier.

Ezit o clipa si, in cele din urma, ii arat ce aveam de aratat: in fractiunea aia de secunda in care l-am privit in ochi, am inteles ca nu mai simteam nimic pentru el.